Liberoul care nu a pasat niciodata in spate la portar

Există momente în viața unui fotbalist când nu știe ce să facă, momente în care toți adversarii se apropie de el prea repede iar singura variantă rămasă este să trimită mingea înapoi portarului.

A fost odată un fotbalist, un libero din școala veche a fotbalului, care niciodată în cariera lui nu dăduse o pasă în spate la portar. Era faimos pentru asta, mic la statură, însa curajos jucător. Cea mai importantă realizare din cariera sa, asta era: nici o pasă înapoi către portar. Se simțea mândru, chiar arogant, ținea capul sus și nu coborâse niciodată privirea în fața arbitrilor sau a adversarilor, nici măcar a antrenorilor.

Avea să se întâmple însă. Avea să greșească. O singură dată, însă suficient de grav. Se juca finala campionatului, meciul decisiv care avea să îl încoroneze drept rege peste toți ceilalți bieți muritori care alergau în spatele acelei bășici de piele. Mai lipseau câteva secunde până arbitrul avea să fluiere sfârșitul meciului și o dată cu semnarea remizei de pe tabela de marcaj, proclamarea campionilor. Portarul îi pasă mingea în timp ce el se găsea la jumătatea drumului dintre propriul careu și centrul terenului. Controlă balonul cu piciorul drept, așa cum o făcea mereu și se întoarse pentru a avansa. Atunci avea să îl vadă pe Ionescu venind spre el cu viteza celui mai feroce atacant de pe pământ. Da, acel Ionescu pe care îl tot bușise de pământ ori de câte ori îl prinsese cu mingea pe lângă linia de la 16 metri. Iar Ionescu îi strigă cu vocea unui spartan prins la ananghie: -Ești mâncaaaaat!

Piciorul stâng al liberoului, cel care îi susținea toată greutatea, începu să tremure ca o piftie cu prea puțină carne în ea, saliva i se evaporă instantaneu din gură, brațele îi căzură inerte pe lângă corp și toată încrederea avută se scurse din el ca și cum ar fi fost vorba doar de o mică picătură de sudoare. Pe neașteptate, se văzu abandonat de el însuși. Învăluit de lașitate si de o rușine care aproape că îl obliga să vomite, trimise prima pasă înapoi către portar din cariera sa de libero. Piciorul drept avea să îl trădeze și el însă, lovi balonul cu atât de multe îndoieli încât acesta abia dacă se rostogoli câțiva metri prin iarba tunsă scurt precum părul tinerilor recruți. Ionescu se aruncase deja cu o disperare vecină nebuniei spre minge și o și ajunsese înainte ca portarul să mai aibă timp pentru un cât de mic reflex în fața parabolei desenate peste creștetul lui. Gol. Ionescu, erou și campion.

Pe el, marele libero, din cauza acelei unice pase în spate, acel act de înaltă trădare, aveau să îl ducă în fața judecătorilor orașului, acolo unde avea să se prezinte cu capul plecat și privirea învinsă. A fost condamnat la tragerea pe roată, chinuit și schingiut, i s-au rupt membrele iar trupul neînsuflețit i-a fost expus în piața centrală a orașului plină ochi cu cei pe care îi dezamăgise în acel meci nenorocit. Dacă ar fi avut obiceiul de a pasa înapoi portarului, probabil că nimeni nu ar fi ridicat nici măcar un deget asupra lui.

Atunci, Zeul Fotbalului, acel zeu pe care în momentul morții sale, în locul execuției îl strigase: -O preputernic zeu! De ce m-ai abandonat?, acel zeu care se întreba pe sine însuși de s-a abandonat pe sine însuși, avea să îl reînvie:
-Și tu ai dreptul de a fi om…
-Om?, spuse liberoul care nu dăduse o pasă către portar niciodată.
-Ai avut un moment de slăbiciune și ți-ai pierdut rațiunea, spuse zeul. Acelea sunt momentele în care se dezvăluie adevărata față umană.
-Și acum?
-Acum, tot prin ce ai trecut te-a călit. Acum ești un om liber.

Liberoul plecă spre casa, la nevasta sa, cu mândria regăsită, capul sus și privirea pătrunzătoare răspunzând arogant tuturor celor pe care îi întâlnea și îl priveau mirați și revoltați deopotrivă….

.

Va urma…