Poveștile fotbalului: Vă așteptam!

M-am trezit dimineață pe la zece. Transpirat, între așternuturile înnecate într-o mare de sudoare, iar gura îmi era mai seacă decât un deșert. Am intrat în bucătărie în căutarea unui vas de apă care să îmi hidrateze corpul suferind. Ce coșmar! Ai mei aveau probleme!
.
Am băut trei pahare de apă rece si mă întorceam către pat, sperând ca ziua de odihnă să își faca efectul și asupra mea, moment in care am auzit-o pe bătrâna mea: ” La ce oră te duci la meci?”. Întrebarea m-a trezit total. “Suporterul lu” pește! Azi joacă ai mei!”, am reacționat, moment în care dându-și seama ce se intâmplă în suflet, corpul și-a revenit din anestezia nocturnă. Atât de intens mă afectase acel vis incât uitasem că azi jucau ai mei.
.
Am urcat scarile zburând-fluierând, tremurând de emoție, de parcă ar fi fost primul meci la care mă duceam. Mi-am luat din dulap fularul vișiniu cu margini albe, abonamentul, câțiva bănuți și am plecat. Mai erau cateva ore până la meci, însă știam ca o să se transforme în minute.
.
Mii de oameni cântau fără incetare acompaniați de sunetul de drum al tobelor, iar steagurile dansau în aer. Numai la noi pe stadion puteam găsi așa ceva. Am suferit pentru această echipă, ne-am bucurat, am plâns, am râs. Și totuși. Acel vis nu îmi dădea pace.
.Nu am urcat bine in tribună, că a intrat echipa pe teren iar peluza a explodat într-o cortina de hârtie și fum. Asurzitor, dar plăcut. Când s-au liniștit puțin baieții am putut vedea o pânză albă agățată pe un gard, în dreptul ieșirii de la vestiare.. scria stângaci …”Vă așteptam!”. Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la acel mesaj, pentru că băieții aveau nevoie de încurajările noastre.
.
Partida nu am văzut-o, pentru că nu merg în peluză pentru a vedea partidele. Dacă vroiam asta, stăteam acasă în fața televizorului. Erau minutele de prelungire iar flăcăul ăla de pe partea dreaptă reușea în sfârșit să marcheze. Am câștigat cu 1-0. Îmi amintesc că in culmea bucuriei, m-am întors din reflex și l-am imbrațișat pe primul apărut in cale, un bătrân cărunt adus de spate. Febra bucuriei mi-a dispărut brusc ” Ce cauți măi tataie aici? De unde de te cunosc eu?” Avalanșa produsă în spatele nostru ne-a despărțit rapid și nu l-am mai văzut. Meciul se terminase iar peluza era în delir. M-am așezat pe un scaun și nu m-am ridicat până nu au ieșit toți de acolo. Stadionul se asemăna unui bar în care tocmai se terminase o petrecere. Chiar fusese o petrecere.
.
Plecaseră toți. Banerele , tobele și steagurile dispăruseră, iar unicul lucru ce mai rămăsese era acea panză albă “Vă așteptam”. Nu o luase nimeni de pe acel gard. Cine pe cine aștepta? Mi-am adus aminte de acel bătrânel cu care m-am luat in brațe la gol. Cine era? Ce se intâmplă? Incă nu m-am trezit din coșmarul ăla?
.
Zic, hai să mă duc la o bere cu băieții poate îmi revin. Mă intâlnesc pe drum cu Costache care incepu să imi spună: “Băi, să nu râzi de mine, știi ce am pățit? La gol, am tot sărit eu pe acolo de bucurie. Știi cu cine am bătut cuba? Cu Dan Coe.- Mă, ești nebun? Coe e mort. - Știu, știu.”, oftă resemnat Costache, rușinat parcă de cele povestite. “Hai sa bem berea aia”.
.
“-Fii atent. L-am văzut pe Nikki Dumitriu in tribună.- Bai, mă jur că am sărit in sus de gât cu Sandu Neagu. -Era și Șumi pe acolo.- Mie mi-a sărit in cârcă Bebică Năsturică ” …amețisem. Poveștile se adunau lângă gurile halbelor cu bere.
.
În cap incepeau să mi se lege intr-un ritm nebun toate acele intâmplări stranii: coșmarul cu echipa destrămată, acel bătrân din tribuna pe care nu știam de unde să il iau, acea pânză albă din dreptul vestiarelor.
.
Era el, Minunea Blondă Baratki, pe care il văzusem doar in căteva poze îngălbenite găsite prin albumele unor rapidiști mai în vârstă. Nu înnebunisem. Mi-am dat seama cine a scris acea pânză.” Vă așteptam!” Și m-am simțit mândru. Mândru că nu le-am înșelat așteptările. Vom fi acolo mereu. La bine și la greu. Rapidul e numai unul.