Universitatea Craiova-Steaua 1-2. Un prim gol marcat din off-side. Treabă de arbitru. Perfect îndeplinită. Da. Ăsta e rolul arbitrului român. Acela de a fi inamicul public numărul 1. Este unica unanimitate din fotbal : toată lumea înjură arbitrul. Mereu fluierat, niciodată aplaudat.
Arbitrul este arbitrar prin definiţie. Este tiranul ce îşi exercită dictatura fară a face posibilă opoziţia ( cel puţin atât timp cât nu este atacat cu brichete ). Cu fluierul în gură, arbitrul dirijează destine validând sau anulând goluri. Cu cartonaşul în mână, arbitrul dă sentinţa: galbenul pedepseşte păcătosul obligându-l să se căiască, roşul trimite direct în exil.
El este mereu prezent. Aleargă fără pauză printre cei 22 de jucători, iar ca recompensă pentru atât sacrificiu mulţimea îi cere capul. Dacă mingea se loveşte accidental de el, tribuna îi aduce aminte de biata lui mamă.
Rar, foarte rar ia vreo decizie care să coincidă cu dorinţa tribunei şi nici chiar atunci nu reuşeşte să îşi probeze inocenţa. Învinşii pierd din cauza lui, învigătorii câştigă trecând peste potrivnicile sale decizii. Suporterii ar fi nevoiţi să inventeze oameni ca Balaj, Tudor sau Deaconu dacă ei nu ar exista. Cu căt arbitrul este urât mai puternic, cu atât mai mare este nevoie de prezenţa lui.
Zeci de ani de zile arbitrul a purtat doliu. Pentru cine? Pentru el. Acum disimulează diferite culori. Iar arbitrajul nu mai este ce a fost. S-a trecut de la catalogarea de "simple greşeli" la desfăşurarea unor teze mai complicate decât sacra concepţie a pruncului Isus pentru a justifica eroarea unui arbitru.
Adevărul este uşor de dedus. Arbitrul nu posedă nici genialitatea lui Einstein, nici subtilul lui Freud, capacităţile miraculoase ale vreunui sfânt sau înţelepciunea lui Gandhi. Este un om. Un păcătos. La fel de apropiat de ispită precum Adam. Sau Becali.....sau Paszkany...sau Borcea....Copos....
Arbitrul este arbitrar prin definiţie. Este tiranul ce îşi exercită dictatura fară a face posibilă opoziţia ( cel puţin atât timp cât nu este atacat cu brichete ). Cu fluierul în gură, arbitrul dirijează destine validând sau anulând goluri. Cu cartonaşul în mână, arbitrul dă sentinţa: galbenul pedepseşte păcătosul obligându-l să se căiască, roşul trimite direct în exil.
El este mereu prezent. Aleargă fără pauză printre cei 22 de jucători, iar ca recompensă pentru atât sacrificiu mulţimea îi cere capul. Dacă mingea se loveşte accidental de el, tribuna îi aduce aminte de biata lui mamă.
Rar, foarte rar ia vreo decizie care să coincidă cu dorinţa tribunei şi nici chiar atunci nu reuşeşte să îşi probeze inocenţa. Învinşii pierd din cauza lui, învigătorii câştigă trecând peste potrivnicile sale decizii. Suporterii ar fi nevoiţi să inventeze oameni ca Balaj, Tudor sau Deaconu dacă ei nu ar exista. Cu căt arbitrul este urât mai puternic, cu atât mai mare este nevoie de prezenţa lui.
Zeci de ani de zile arbitrul a purtat doliu. Pentru cine? Pentru el. Acum disimulează diferite culori. Iar arbitrajul nu mai este ce a fost. S-a trecut de la catalogarea de "simple greşeli" la desfăşurarea unor teze mai complicate decât sacra concepţie a pruncului Isus pentru a justifica eroarea unui arbitru.
Adevărul este uşor de dedus. Arbitrul nu posedă nici genialitatea lui Einstein, nici subtilul lui Freud, capacităţile miraculoase ale vreunui sfânt sau înţelepciunea lui Gandhi. Este un om. Un păcătos. La fel de apropiat de ispită precum Adam. Sau Becali.....sau Paszkany...sau Borcea....Copos....
Adaptare după un fragment din cartea “Fotbal, lumini şi umbre” de Eduardo Galeano.
.
.
2 comentarii:
a fost 2-1 pt steaua... adica craiova1-2steaua...
Eroare de tipar. Thank.s :))
Trimiteți un comentariu