Poveştile fotbalului : Meciul morţii

Echipa care şi-a pus viaţa în faţa înfrângerii


AVIZ : Articol lung, este nevoie de răbdare şi atenţie.

Istoria fotbalului mondial este formată din nenumărate episoade teribile şi emoţionante în acelaşi timp, însă cu siguranţă, nici unul nu este atăt de dramatic precum cel protagonizat de către jucătorii clubului Dinamo Kiev în anii 40.

Kiev-ul nu era tocmai locul potrivit pentru a îţi petrece timpul liber în 1942. Dictatura sovietică îşi lăsase deja particulara sa amprentă peste acest oraş : Stalin avea îndoieliîn ceea ce priveşte loialitatea ucrainienilor. Politica forţată a colectivizării din primii ani ai revoluţiei ruse lăsase în urmă milioane de persoane moarte de foame. Lipsei de alimente i se alătura o feroce represiune politică, având ca rezultat moartea şi dispariţia altor sute de mii de ucrainieni.Şi dacă asta nu era de ajuns, naziştii au invadat URSS-ul iar Kiev-ul aflat în prima linie a frontului a căzut în mâinile nemţilor. Infern, mizerie, moarte.

În aceste timpuri începe povestea noastră. Nikolai Trusevich rătăcea pe străzile din Kievîn căutarea unei slujbe. Era unul dintre miile de foşti prizonieri de război eliberaţi de către nazişti, întorşi în oraşul pe care încercaseră să îl apere, însă fără succes. Nu primiseră însă permise pentru a putea reuşi să obţină o slujbă şi o casă. Germanii aşteptau ca frigul şi foamea să îi extermine. Slăbit şi înfometat, Trusevich şi-a permis să se oprească un moment, doar un moment în faţa stadionului celor de la Dinamo Kiev, club ale cărei buturi le apărase până în urmă cu câteva luni, înainte ca invazia germană să întrerupă campionatul local. Terenul de fotbal fusese transformat între timp într-un lagăr de concentrare a prizonierilor de război înconjurat de garduri din sârmă ghimpată şi baricade.

A avut noroc Trusevich. Cel puţin, aşa a crezut. A fost oprit de Josef Kordik, un brutar de origine germană, fanatic suporter al celor de la Dinamo Kiev. Lui Kodrik îi mergea destul de bine pe timp de război, aşa câ recunoscându-l pe portarul de la Dinamo îi oferă o slujbă. Însă Kodrik este departe de a crea o legendă precum a celebrului Oscar Schindler. I-a oferit lui Trusevich adăpost, haine, mâncare şi o slujbă în propria brutărie. În schimb l-a însărcinat să găsească şi să regrupeze foştii colegii de la Dinamo Kiev, cei pe care, rând pe rând avea să îi contracteze pentru a munci în brutăria sa. Acolo, între sacii de făină şi drojdie, avea să se nască FC START. Primul rătăcit găsit de către Trusevich era Makar Gocharenko, ascuns în casa soacrei sale. S-au alăturat Ivan Kuzmenko, Fedor Tyutchev, Sviridovskiv, Korotkzkh, Aleksey Klimenko, Mikhail Putistin, restul echipei fiind completat cu jucători ai celeilalte echipe din Kiev, Lokomotiv : Balakin, Melnik şi Sucharev.

Cu scopul precis de a se îmbogăţi profitând de mica galerie de vedete, care pe deasupra erau şi mână de muncă ieftină în brutăria sa Kordik şi-a pus o "pilă" în Rai şi una în Iad. A obţinut întâlniri cu membri marcanţi ai puterii nemţeşti, reuşind să îi facă să vadă posibilitatea de a se înfrunta cu duşmanul rus prin intermediul fotbalului. Mai precis, prin intermediul amicalelor disputate cu recenta echipă montată în brutăria sa, FC START.

Nemţii au văzut în propunerea lui Kordik un mijloc de propagandă nazist perfect şi aveau deja experienţă în chestiuni de acest gen ( o altă poveste emoţionantă a fotbalului ).7 iunie 1942, echipa brutarilor înfrunta în prima sa partidă o oarecare echipă Rukh, formată de un alt colaborator ucrainian al germanilor. Flămânzi şi obosiţi după o noapte întreagă de muncă au câtigat totuşi partida cu scorul de 7-2. La încheierea meciului, comandantul garnizoanei germane din Kiev le-a interzis celor de FC Start să se mai antreneze.

Chiar şi aşa, FC Start îşi continua marşul triumfal. Unei echipe de soldaţi unguri le-au îndesat un sec 6-2, pentru ca o echipă de soldaţi români să fie pur şi simplu umilită : 11-0. Pe măsură ce succesele se înlănţuiau , ucrainienii au început să se alăture echipei, făcând sacrificiul de a plăti 5 ruble pentru a putea vedea cum proprii compatrioţi îşi băteau joc, în interiorul unui teren de joc, de aceia ce le ocupaseră ţara.

Pe 17 iulie 1942 cădea o altă echipă, germană de data aceasta. FC START-PGS 6-0. Superioritatea ariană începea să fie pusă la îndoială. În aceeaşi duminică de 17 iulie 1942, jucătorii de la FC Start s-au văzut nevoiţi să joace unei alte echipe ungare : MSG Wal. 5 - 0. Pentru ca revanşa de după o săptămână se le mai dea o dată drept de câştig : 3-2. FC Start devenise o problemă concretă pentru nazişti. Era chestiune de stat înfrângerea lor.

Răzbunarea naziştilor avea să se preătească la foc mic iar cei cea aveau să ducă la îndeplinire "planul" erau cei din poliţia secretă nemţească, brigăzile de elită cunoscute drept SS.
Aşa că, pe 6 august al acelui an, pe stadionul Zenit, organizau un meci, cu mingea drept pretext, meci în care se juca ceva mai mult decât onoarea. Din partea germanilor apărea o echipă neînvinsă, formată din membrii Luftwaffe ( Forţele Aeriene ), întărită cu câţiva fotbalişti profesionişti aduşi din Bavaria. Afişau o stare fizică perfectă, un echipment nou nouţ, tricuri negre pe care era brodată zvastica şi jambiere albe. În faţa lor, FC Start, în condiţii minime pentru a se prezenta pe un gazon de fotbal. Îmbrăcaţi în decoloratele lor tricouri roşii şi nemâncaţi de două zile , ucrainienii îşi negau înfrângerea. Cu nimic de câştigat şi mult de pierdut, brutarii ieşeau pe teren şi în mijlocul unei adevărate furtuni de lovituri şi cu un arbitraj nefavorabil au umilit încă o dată echipa "Forţei Supreme" : 5-1

Ziarele Kievului ocupat nu aveau să menţioneze nici chiar în cel mai uitat colţ victoria celor de la Start, însă ziua următoarea oraşul s-a văzut învăluit de o avanlanşă de afişe care anunţau marea revanşă, pentru duminică 9 august 1942


MECIUL MORŢII









A sosit duminca decisivă iar pe stadionul Zenit nu mai era loc de aruncat un ac. Naziştii şi amicii lor din Kiev ocupau tribuna principală pentru ca restul stadionului să fie ocupat de ucrainienii înghesuiţi ca sardelele de către câinii şi automatele Gestapoului.

Cu puţin timp înainte de începerea meciului, jucătorii de la Start au primit în vestiar vizita unui oficial SS, care într-o rusă perfectă le spunea: " Sunt arbitrul acestei partide. Ştiu că sunteţi o echipă bună. Vă rog să respectaţi regulile iar înainte de primul fluier să executaţi salutul nostru" ( salutul nazist ). După ieşirea arbitrului din vestiar in vestiarul celor de la FC Start s-a instalat polemica. Unii jucători au sugerat evadarea colectivă şi preferând să nu joace meciul. Alţii ( printre ei un jucător de la Rukh adus special pentru acest meci ) sfătuiau să lase meciul pierdut. Şi-a făcut deasemenea prezenţa o delegaţie română, cu un coş de fructe şi o urare de succes şi noroc. Opiniile se încrucişau. În cele din urmă a fost luată decizia de a ieşi pe gazon şi a se juca corect.

Echipele au fost aliniate în mijlocul terenului. Jucătorii germanii cu braţul drept ridicat salută strigând "Heil Hitler" acompaniaţi în cor de întregul sector nazist al tribunei. Vine rândul echipei ucrainene de a saluta. Se părea că aceştia au cedat presiunii şi fricii, pe moment braţele ridicându-se pentru a executa salatul nazist, însă palmele s-au îndreptat către piept iar în loc de "Heil Hitler" a răsunat “FizcultHura!” ( sloganul sportiv sovietic ) urmat de ecoul întregului stadion.Fotbalul începea în acel moment să scrie încă o pagină neagră în istorie.

Nemţii aveau să înscrie primii , însă cei de la Start au ajuns în pauză la vestiare în avantaj: 2-1. Au avut din nou vizite, de data aceasta cu arme şi ameninţări clare " dacă veţi câştiga, nu mai rămâne nimeni viu". Frica a curpins jucătorii şi pentru moment au hotărât să nu mai iasă pentru a juca repriza secundă. Însă gândul la familiile lor, crimele comise,oamenii suferinzi ce strigau pentru ei în tribune i-au convins să iasă. Le-au administrat naziştilor o adevărată lecţie de fotbal. Spre finalul partidei, moment în care erau în avanzaj, 5-3, Kalenko a rămas singur faţă în faţă cu portarul german. L-a fentat şi a rămas singur în faţa porţii, clipă în care, deşi toţi cei prezenţi pe stadion credeau că va marca, s-a întors şi a început să dribleze încă o dată jucătorii germani în drum spre mijlocul terenului. Un gest de dispreţ, de superioritate totală, simbol a ceea ce se vroia a fi lupta lor de acolo din gazon împotriva regimului nazist. Stadionul a explodat.

Reprasaliile nu au urmat imediat pentru a nu risca o escaladare a evenimentulor. Cei de la Start chiar au fost lăsaţi să mai joace o partidă cu cei de la Rukh, câştigată şi aceea cu scorulde 8-0. Însă la puţine zile după ultimul lor meci, Gestapoul a vizitat brutăria.

Primul care avea să moară torturat avea să fie Kortkykh. Ceilalţi aveau să fie torturaţi zile întregi drept pedeapsă pentru curajul avut, pentru ca apoi să fie trimişi în lagărul de concentrare de la Siretz, lagăr cunoscut pentru execuţiile masive care aveau loc acolo şi pentru sadismul sălbatic al gardienilor.

Doar patru dintre ei au reuşit să supravieţuiască, restul murind executaţi, dispăruţi pentru totdeauna, nici măcar un gram de cenuşă nemaifiind dovadă posterioară a existenţei lor. Doar cronicile despre acel meci al morţii. După înfrângerea naziştilor, supravieţuitorii acelei echipe au mai fost supuşi unei umilinţe, acuzaţi fiind că ar fi colaborat cu germanii, prin simpla disputare a acelor meciuri.


În prezent, componenţii acelei magnifice echipe sunt consideraţi eroi naţionali în Ucraina, iar posesorii de bilete la acel "meci al morţii" au acces gratuit pe la meciurile echipei Dinamo Kiev.
41 ani după, John Housto avea să regizeze "Escape to Victory",peliculă cinematografică, al cărui scenariu este bazat pe această istorie. O singură diferenţă există între ficţiune şi realitate. Michael Caine şi Sylvester Stallone alături de Pele şi Osvaldo Ardiles au jucat rolurile eroilor ucrainieni. În film, eroii au rămas în viaţă. La Kiev, pe o placă comemorativă apar următoarele cuvinte " În memoria jucătorilor care au murit eroic pentru onoarea patriei lor, cu pieptul ridicat în faţa invaziei naziste"


Surse : El Hacha, Pagina 12, Luis LDG, Wikipedia