Revoluţia din 89 m-a prins cu prea puţini ani trăiţi însă suficienţi încăt să îmi genereze multe amintiri plăcute. Cui îi păsa ca trebuia să te trezeşti dimineaţa la 5 pentru a prinde rând la pâine” ? Cui îi păsa că trebuia să dai târcoale alimentarei ale căror rafturi erau îmbuibate cu creveţi, spionând sosirea untului ? Cui îi păsa că din cele două ore zilnice de emisie ale unicii televiziuni, trei sferturi erau ocupate de “tovarăşi” ?
Eram bucuros că bunicul îşi făcea abonament la Scânteia Tineretului şi la Sportul ( Apropo domnule Ioaniţoaia, cum e să scrii din frică ?). Eram bucuros că puteam vedea la televizorul alb-negru ( un Diamant parcă ) meciurile de fotbal. Pentru prima oară aveam să ma enervez pe arbitrii atunci când au anulat golul marcat involuntar de Piţurcă în acel meci disputat de Steaua la Izmir. Oricum nu mai conta, Steaua învinsese deja în tur cu 4-0, marcaseră Hagi, Dan Petrescu şi Balint ( plus un autogol al turcilor ). Ce echipă avea Steaua! ( vă aduceţi aminte toate acele nume?) şi cu toate astea Milanul a tăvălit-o pe Camp Nou. De supărare am trântit îngheţata aia împachetată de parcăera margarină. Mi-a trecut. Dimineaţă a trebuit să mă duc iar să stau la coadă la pâine. Dacă nu prindeai pâine caldă râdeau şi curcile de tine.
Era frumos. Ieşeam după ce veneam de la şcoală la o miuţă. Mingea de “35″ era la putere, iar dacă prin minune apărea vreun Artex prin zonă, era ţinut pentru ocazii speciale. Vai, ce mă enervau puştii ( prieteni ) care se bosumflau din te miri ce şi îi şi vedeai cum îşi luau mingea, urmată de un ofticat “nu mă mai joc” şi o tuleau în casă. Făceam cumva rost de o altă băşică de cauciuc, de obicei mult mai de slabă calitate decât predecesoarea ( trebuia să stai să o umfli din 10 în 10 minute, ca să nu mai zic de astupatul găurilor cu săpun ) şi ne continuam miuţa la acele porţi masurate în paşi mărunţi între cărămizi de BCA pe post de buturi.Se juca în neştire, de unde tricouri de fotbal ? Am avut o dată un tricou cu Steaua, cu acea reclamă la Ford pe el, pe care îmi agaţasem o insignă ( nu mai îmi aduc aminte cum a ajuns în posesia mea ) de genul celei de mai sus. Era însă o imitaţie de proastă calitate iar în doar câteva săptămâni s-a decolorat şi şi-au făcut apariţia găurile în el. Nu conta. Existau cariocile, aşa că aveai posibilitatea de a îţi personaliza propriul tricou de fotbal. Numărul jucătorului preferat, numele. Ce să mai, erau echipe întregi cu alde Lăcătuş, probabil cel mai iubit jucător al acelor vremuri. Nu se făceau sondaje în ziar, însă o raită prin cartiere te edifica cam care era topul popularităţii fotbaliştilor români. Pe cine interesa că meciurile din campionatul intern erau trucate, ca Ghetele de Aur erau comandate prin uşa din spate atât timp cât ţipam ca nebunii în faţa televizorului la acele memorabile meciuri europene ale echipelor româneşti. Imi aduc amint cum mi se zburlise părul de fericire la acel meci România - Danemarca ( cât de încântătoare erau acele reluari cu R-ul necioplit clipind în colţul ecranului )?
.
Au trecut anii, noi am crescut, ne-am luat în piept destinele. Unii dintre acei puşti care rupeam minge după minge, ne juleam genunchii şi coatele pe străzile cimentuite dintre blocuri, am plecat departe de ţară, dezamăgiţi de o schimbare pentru carese luptaseră părinţii noştri la Revoluţia din 89 şi care se încăpăţâna să apară. De ce am scris acest articol nostalgic ? Pentru că mă uit la titlurile presei din ziua de 18 martie 2008 şi realizez că schimbarea a fost făcută dar în rău. Acea mentalitate mult hulită a generaţiei ţinute sub călcâiul comunist a copt la foc încet ceva mult mai periculos. “Un ţigan mai încrezut ca Marian Iancu nu am mai văzut”,„Voi face şi eu presiuni la FRF şi CCA pentru a avea arbitraje ca ale Stelei”, “Oricum, DNA-ul nu are ce să îmi facă, că deja mi-au închis dosarul, doar nu deschid altul acum. I-am dat bani unui jucător, tot acum 6-8 ani, ca să nu îşi apere şansele corect.”
.
Am evoluat sau am dat înapoi 20 de ani ? Îmi mai aduc aminte ceva din perioada copilăriei: rahatul era împachetat frumos în batoane.
Era frumos. Ieşeam după ce veneam de la şcoală la o miuţă. Mingea de “35″ era la putere, iar dacă prin minune apărea vreun Artex prin zonă, era ţinut pentru ocazii speciale. Vai, ce mă enervau puştii ( prieteni ) care se bosumflau din te miri ce şi îi şi vedeai cum îşi luau mingea, urmată de un ofticat “nu mă mai joc” şi o tuleau în casă. Făceam cumva rost de o altă băşică de cauciuc, de obicei mult mai de slabă calitate decât predecesoarea ( trebuia să stai să o umfli din 10 în 10 minute, ca să nu mai zic de astupatul găurilor cu săpun ) şi ne continuam miuţa la acele porţi masurate în paşi mărunţi între cărămizi de BCA pe post de buturi.Se juca în neştire, de unde tricouri de fotbal ? Am avut o dată un tricou cu Steaua, cu acea reclamă la Ford pe el, pe care îmi agaţasem o insignă ( nu mai îmi aduc aminte cum a ajuns în posesia mea ) de genul celei de mai sus. Era însă o imitaţie de proastă calitate iar în doar câteva săptămâni s-a decolorat şi şi-au făcut apariţia găurile în el. Nu conta. Existau cariocile, aşa că aveai posibilitatea de a îţi personaliza propriul tricou de fotbal. Numărul jucătorului preferat, numele. Ce să mai, erau echipe întregi cu alde Lăcătuş, probabil cel mai iubit jucător al acelor vremuri. Nu se făceau sondaje în ziar, însă o raită prin cartiere te edifica cam care era topul popularităţii fotbaliştilor români. Pe cine interesa că meciurile din campionatul intern erau trucate, ca Ghetele de Aur erau comandate prin uşa din spate atât timp cât ţipam ca nebunii în faţa televizorului la acele memorabile meciuri europene ale echipelor româneşti. Imi aduc amint cum mi se zburlise părul de fericire la acel meci România - Danemarca ( cât de încântătoare erau acele reluari cu R-ul necioplit clipind în colţul ecranului )?
.
Au trecut anii, noi am crescut, ne-am luat în piept destinele. Unii dintre acei puşti care rupeam minge după minge, ne juleam genunchii şi coatele pe străzile cimentuite dintre blocuri, am plecat departe de ţară, dezamăgiţi de o schimbare pentru carese luptaseră părinţii noştri la Revoluţia din 89 şi care se încăpăţâna să apară. De ce am scris acest articol nostalgic ? Pentru că mă uit la titlurile presei din ziua de 18 martie 2008 şi realizez că schimbarea a fost făcută dar în rău. Acea mentalitate mult hulită a generaţiei ţinute sub călcâiul comunist a copt la foc încet ceva mult mai periculos. “Un ţigan mai încrezut ca Marian Iancu nu am mai văzut”,„Voi face şi eu presiuni la FRF şi CCA pentru a avea arbitraje ca ale Stelei”, “Oricum, DNA-ul nu are ce să îmi facă, că deja mi-au închis dosarul, doar nu deschid altul acum. I-am dat bani unui jucător, tot acum 6-8 ani, ca să nu îşi apere şansele corect.”
.
Am evoluat sau am dat înapoi 20 de ani ? Îmi mai aduc aminte ceva din perioada copilăriei: rahatul era împachetat frumos în batoane.
2 comentarii:
ghete de fotbal 106 lei,de tot rahatul,dar aveau crampoane!
sabloane cu puma si adidas, sigmarom si deja ne simteam fotbalisti.
meciuri de la mondialul din 86 vazute pe dealuri cu antene de fabricatie proprie.etc
totusi,parca era mai putin rahat!
Ce vremuri nu ? Noi copiii habar nu aveam de treburile alor mari .
Trimiteți un comentariu