Zeii fotbalului au plâns acum 50 de ani în acea dată de 6 februarie 1958. În acea noapte, pe aeroportul din Munchen, zborul 817 avea sa se prabuseasca cu toata delegatia echipei Manchester United la bord. Diavolii Rosii se întorceau de la Belgrad, unde înfruntasera Steaua Rosie în semifinalele Cupei Campionilor si facusera escala în Bavaria pentru realimentarea avionului cu combustibil. Sub o puternica furtuna lasata peste orasul bavarez, zborul 817 al companiei aeriene BEA nu reusea sa se ridice iar de la sol. A încercat de trei ori consecutiv, însa o a treia manevra a sfârsit prin a izbi avionul de pista aeroportului si de o casa construita în imediata vecinatate. Au murit 23 dintre cei 44 de pasageri, între ei opt jucatori si noua ziaristi. Matt Busby avea sa fie salvat în ciuda numeroaselor si gravelor răni suferite, iar în sectia de urgente a spitalului Rechts de Isar din Munchen avea sa se nasca pentru a doua oara o tânara rezervă a celor din Manchester, numit Bobby Charlton. Marea vedeta a celor de la United, Duncan Edwards, se zbatea între viata si moarte. Ajunsese la Rechts de Isar pe jumatate mort, pierzand mult sânge si având nevoie de un rinichi artificial. Edwards tinea cu dintii de ultimile picaturiale propriei vieti iar în mijlocul agoniei, le ceru medicilor sa îl cheme pe ajutorul antrenorului Matt Busby, secundul Jimmy Murphy. Avea ceva foarte important sa îl întrebe. Murphy s-a prezentat în camera muribundului Edwards si acolo a ascultat cutremurat vorbele lui Edwards : --Jimmy, am o întrebare. La ce ora avem meci contra celor de la Wolves. Meciul asta nu vreau sub nici o forma sa îl pierd. La ce ora jucam ?
-
Acele zile au fost o tragedie pentru restul lumii si agonie pentru fanii celor de la Manchester United, suferind minut cu minut pentru idolii lor, prinsi în frigidele paturi ale unui spital din Bavaria. Matt Busby, care a avut parte de vizita unui preot, datorita stadiului sau critic, a înteles mai târziu, dupa ce avea sa scape cu viata, ca trebuie sa le trimita un mesaj de speranta fanilor: ” Doamnelor si domnilor, va vorbesc de pe un pat de spital din Munchen. Dupa accidentul suferit acum aproape o luna de zile, poate va va mai bucura putin faptul ca jucatorii care au mai ramas si eu însumi ne recuperam putin câte putin”. Nu a fost cazul lui Duncan Edwards, inima acelui fantastic Manchester United al anilor 50.
-
Duncan ( un clip video despre el aici ) a fost primul copil al soţilor Edwards ( Gladstone şi Sarah ). A avut o soră, Carole Anne, decedată în 1946 când avea doar vârsta de doar trei luni, iar acea nenorocire avea să unescă şi mai mult legătura dintre Duncan şi părinţii săi, cei care au avut mereu încredere în faptul că fiul lor va fi capabil de fapte măreţe şi de neuitat, un copil pe cât de talentat la fotbal pe atât de silitor la şcoală. Tânărul Edwards a debutat la United pe 4 aprilie 1953, cu doar 16 ani împliniţi, ceea ce avea să îl transforme în cel mai tânăr debutant din Premier League. În acea după-amiază, după excelenta partidă reuşită împotriva celor de la Cardiff City, se născuse o legendă, cea a super-mijlocaşului Duncan Edwards. Pentru că asta a fost Edwards pentru contemporanii săi. Un super-mijlocaş. Un fotbalist total, de dus-întors, calităţi ideale pentru apărare, incursiuni letale în atac, şi cu o capacitate de a conduce de speriat. Atât de puternică a fost erupţia sa în fotbalul britanic, încât în doar zece partide avea să se transforme în punctul de referinţă al celor supranumiţi Busby Babes ( copiii lui Matt Busby ).Schimbările sale de direcţie şi puternicele saleşuturi din exteriorul careului l-au catapultat în prima selecţionată engleză. Avea doar 18 şi 183 de zile şi avea să debuteze ca titular într-un meci împotriva Scoţiei pe 2 aprilie 1955. Avea să deţină recordul de cel mai tânăr debutant până în momentul în care Wayne Rooney şi Theo Walcott au reuşit să îl doboare rând pe rând. La 21 de ani, Super-Edwards, aşa cum îl botezase presa britanică jucase deja 175 de partide cu Manchester United, iar englezii îl vedeau ca pe principalul pilon al selecţionatei naţionale în perspectiva mondialului suedez din 1958. Nu a fost să fie. Capriciul destinului a vrut ca zborul 187 BEA, să se prăbuşească pe marginea pistei din Munchen cu întreaga echipă a celor de la United. Pe Duncan l-au dus între viaţă şi moarte la urgenţă. Acolo a luptat pentru viaţa sa ca un erou.
-
Avea corpul practic distrus, suferea dureri groaznice şi pierduse o cantitate prea importantă de sânge. Problema principală eraînsă rinichiul. Era distrus şi medicii încercau să obţină unul artificial pentru a îi salva viaţa. Trecând peste toate astea, Duncan a suportat stoic toate tratamentele, a suportat operaţiile şi inclusiv a fost conştient pentru a glumi cu personalul medical, personal impresionat profund de capacitatea de luptă fotbalistului. Rinichiul artificial avea să sosească la 32 de ore de la accident, însă nu avea să aibă efectul scontat. Sângele lui Edwards se coagulase iar interiorul corpului său începea să se autodistrugă, provocându-i o puternică hemoragie internă. Starea sa s-a agravat şi s-a stins în linişte, într-o ultimă deplasare departe de casă, într-un spital bavarez,pe 21 februarie. Driblase moartea timp de 15 zile.
-
A fost înhumat cu toate onorurile cuvenite unui şef de stat cinci zile mai tărziu şi întregul regat britanic l-a plâns. Zece ani mai târziu, Bobby Charlton, după câştigarea Cupei Campionilor cu United, avea să spună :
-
-”Edwards era incomparabil. Moartea sa a fost ceva teribil şi pot explica oamenilor doar ca a fost cea mai mare tragedie, pentrucă el era cel mai bun dintre toţi. În toată viaţa mea fotbalistică am simţit că pot concura cu orice jucător. Mai puţin cu Duncan. El era talentul întruchipat, mereu m-am simţit inferior lui “
-
Alt tip dur din istoria fotbalului britanic, scoţianul Tommy Docherty, merge chiar mai departe:
-
- “Mulţi vorbesc de Pele. Ei sunt aceia care nu l-au văzut jucând pe Duncan Edwards”.
-
Tragica moarte a lui Edwards avea să comoţioneze lumea fotbalului a anilor 50 şi lăsa un gol imposibil de umplut în inimaclubului Manchester United, din acea echipă legendară doar câţiva jucători şi antrenorul , printre ei o altă legendă a “Diavolilor Roşii”, Bobby Charlton, cel care, ani mai târziu avea să ridice Cupa Campionilor Europeni în memoria lui Edwards ” În fiecare zi trecută din viaţa mea, mi-am amintit de accident şi în fiecare zi m-am întrebat de ce au murit prietenii mei şi nu eu “.
-
În prezent, în biserica Saint Francis ( Dudley ), rezistă trecerii timpului două fotografii înrămate. În ambele apare Duncan Ewards în echipamentul de fotbalist iar deasupra tablourilor se poate citi următoarea inscripţie ” Sunt multe corpuri, există doar un suflet “.
-
-
Acele zile au fost o tragedie pentru restul lumii si agonie pentru fanii celor de la Manchester United, suferind minut cu minut pentru idolii lor, prinsi în frigidele paturi ale unui spital din Bavaria. Matt Busby, care a avut parte de vizita unui preot, datorita stadiului sau critic, a înteles mai târziu, dupa ce avea sa scape cu viata, ca trebuie sa le trimita un mesaj de speranta fanilor: ” Doamnelor si domnilor, va vorbesc de pe un pat de spital din Munchen. Dupa accidentul suferit acum aproape o luna de zile, poate va va mai bucura putin faptul ca jucatorii care au mai ramas si eu însumi ne recuperam putin câte putin”. Nu a fost cazul lui Duncan Edwards, inima acelui fantastic Manchester United al anilor 50.
-
Duncan ( un clip video despre el aici ) a fost primul copil al soţilor Edwards ( Gladstone şi Sarah ). A avut o soră, Carole Anne, decedată în 1946 când avea doar vârsta de doar trei luni, iar acea nenorocire avea să unescă şi mai mult legătura dintre Duncan şi părinţii săi, cei care au avut mereu încredere în faptul că fiul lor va fi capabil de fapte măreţe şi de neuitat, un copil pe cât de talentat la fotbal pe atât de silitor la şcoală. Tânărul Edwards a debutat la United pe 4 aprilie 1953, cu doar 16 ani împliniţi, ceea ce avea să îl transforme în cel mai tânăr debutant din Premier League. În acea după-amiază, după excelenta partidă reuşită împotriva celor de la Cardiff City, se născuse o legendă, cea a super-mijlocaşului Duncan Edwards. Pentru că asta a fost Edwards pentru contemporanii săi. Un super-mijlocaş. Un fotbalist total, de dus-întors, calităţi ideale pentru apărare, incursiuni letale în atac, şi cu o capacitate de a conduce de speriat. Atât de puternică a fost erupţia sa în fotbalul britanic, încât în doar zece partide avea să se transforme în punctul de referinţă al celor supranumiţi Busby Babes ( copiii lui Matt Busby ).Schimbările sale de direcţie şi puternicele saleşuturi din exteriorul careului l-au catapultat în prima selecţionată engleză. Avea doar 18 şi 183 de zile şi avea să debuteze ca titular într-un meci împotriva Scoţiei pe 2 aprilie 1955. Avea să deţină recordul de cel mai tânăr debutant până în momentul în care Wayne Rooney şi Theo Walcott au reuşit să îl doboare rând pe rând. La 21 de ani, Super-Edwards, aşa cum îl botezase presa britanică jucase deja 175 de partide cu Manchester United, iar englezii îl vedeau ca pe principalul pilon al selecţionatei naţionale în perspectiva mondialului suedez din 1958. Nu a fost să fie. Capriciul destinului a vrut ca zborul 187 BEA, să se prăbuşească pe marginea pistei din Munchen cu întreaga echipă a celor de la United. Pe Duncan l-au dus între viaţă şi moarte la urgenţă. Acolo a luptat pentru viaţa sa ca un erou.
-
Avea corpul practic distrus, suferea dureri groaznice şi pierduse o cantitate prea importantă de sânge. Problema principală eraînsă rinichiul. Era distrus şi medicii încercau să obţină unul artificial pentru a îi salva viaţa. Trecând peste toate astea, Duncan a suportat stoic toate tratamentele, a suportat operaţiile şi inclusiv a fost conştient pentru a glumi cu personalul medical, personal impresionat profund de capacitatea de luptă fotbalistului. Rinichiul artificial avea să sosească la 32 de ore de la accident, însă nu avea să aibă efectul scontat. Sângele lui Edwards se coagulase iar interiorul corpului său începea să se autodistrugă, provocându-i o puternică hemoragie internă. Starea sa s-a agravat şi s-a stins în linişte, într-o ultimă deplasare departe de casă, într-un spital bavarez,pe 21 februarie. Driblase moartea timp de 15 zile.
-
A fost înhumat cu toate onorurile cuvenite unui şef de stat cinci zile mai tărziu şi întregul regat britanic l-a plâns. Zece ani mai târziu, Bobby Charlton, după câştigarea Cupei Campionilor cu United, avea să spună :
-
-”Edwards era incomparabil. Moartea sa a fost ceva teribil şi pot explica oamenilor doar ca a fost cea mai mare tragedie, pentrucă el era cel mai bun dintre toţi. În toată viaţa mea fotbalistică am simţit că pot concura cu orice jucător. Mai puţin cu Duncan. El era talentul întruchipat, mereu m-am simţit inferior lui “
-
Alt tip dur din istoria fotbalului britanic, scoţianul Tommy Docherty, merge chiar mai departe:
-
- “Mulţi vorbesc de Pele. Ei sunt aceia care nu l-au văzut jucând pe Duncan Edwards”.
-
Tragica moarte a lui Edwards avea să comoţioneze lumea fotbalului a anilor 50 şi lăsa un gol imposibil de umplut în inimaclubului Manchester United, din acea echipă legendară doar câţiva jucători şi antrenorul , printre ei o altă legendă a “Diavolilor Roşii”, Bobby Charlton, cel care, ani mai târziu avea să ridice Cupa Campionilor Europeni în memoria lui Edwards ” În fiecare zi trecută din viaţa mea, mi-am amintit de accident şi în fiecare zi m-am întrebat de ce au murit prietenii mei şi nu eu “.
-
În prezent, în biserica Saint Francis ( Dudley ), rezistă trecerii timpului două fotografii înrămate. În ambele apare Duncan Ewards în echipamentul de fotbalist iar deasupra tablourilor se poate citi următoarea inscripţie ” Sunt multe corpuri, există doar un suflet “.
-
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu