Îl numeau “Copilul Pământului”,un tânăr vănător care atinsese deja apogeul în interiorul tribului său şi,dacă era cazul,inclusiv printre cei care vieţuiau pe marginea “Marelui Râu”,în imensa sălbăticie aflată între giganţi coloşi de piatră macinaţi de ploi interminabile.Pietrele le-a găsit acolo.A vrut să le mute,nu a reuşit aşa că s-a găndit că ar fi mai bine să profite şi să frăngă zborul înnaripatelor căţărat pe culmile lor.
Arta vânatului nu mai avea secrete de dezvăluit pentru “Copilul Pământului” şi indiferent că aduna blăni de bizon aruncănd cu suliţaprin”Valea Şerpilor cu Ochelari” fie că prindea peşti cu mâna în ” Balta lui Sandu”,succesul îl avea asigurat.Marele Spirit il ghida iar else incredea orbeşte în semnele divine.
Într-o zi,tânărul vânător a ieşit din cortul său înfofolit în ultima sa achiziţie din garderobă.O blană de bizon cum numai Marii Şefi de Triburiaveau,brodată cu trofee şi titluri de mare războinic,blană de bizon purtată de generaţii întregi de strămoşi.Blană rară,unicată….roş-albastră,blană pentru care se văzuse nevoit să golească cortul de multe din prăzile pe care le agonisise în tinereţea sa.Ieşise “Copilul Pământului” în căutare de vânat,însă vâna nu din foame,ci din plăcere,pentru distracţie.S-a afundat într-una din desele păduri care înconjurau satul tribului fără să îşi dea seama că intra acolo pentru prima oară.Însă nu îi era frică.Nu setemea de nimic..Avea barda ascuţită.Şi-a făcut loc,a tăiat în stânga şi în dreapta.Însă la un moment dat “Copilul Pământului” ajunse laun moment dat,în mijlocul unei păduri uscate,pline de bălării,plouat,extenuat,desconcertat de faptul că nu ştia nici unde se află şi nici nu ştia ce să facă.A început să dea vina pe spirite,uitând că ajunsese acolo din cauza obsesivei sale manii pentru vânat.Îşi şterse sudoarea de pe frunte,se opri pentru moment în mijlocul cărării şi simţind în picioareoboseala proprie acelei lungi călătorii se puse să se odihnească pe un bolovan mare aflat la umbra unor înalţi stejari.
Nu era bine ceea ce se întâmpla.Blana de bizon îşi pierduse din strălucire, îi era foame iar vânatul atât de uşor de doborât pentru el cu cevatimp în urmă părea să îi fi citit mişcările şi să îl ocolească.Ochii îi erau pierduţi în cap,simţurile mult prea amortizate pentru a maideclanşa gesturi şi gânduri coerente.Nu avea altă cale decăt drumul înapoi spre satul tribului,cu mâna goală,hămesit şi murdar.
Tribul însă nu iartă….şi huiduie.Vremea trece,vânătorii trec, vânatul şi tribul rămân în acelaşi loc,respectul să câştigă cu trofee vânate nu cu bălbăieli debile şi justificări demente..Sălbăticia este pierdută în vremurile strămoşilor,indienii ştiu acum să adune şi să scadă.Iar “Copilului Pământului” socotelile îi ies în minus.Îi mai rămâne doar cel mai frumos cort din sat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu