Prezentul inevitabil - Cum sa te scremi fara miros

Spunea frumos un poet, compatriot de-al lui Marius Lăcătuș;”Prezentul e tot ce mi-a mai rămas”. Mare adevăr pentru fotbalul românesc, după un an 2008 în care am fost inundați cu iluzii și ne-am trezit încă o dată dezbrăcați de către prestațiile echipelor românești în Europa, in frunte cu Naționala. Cum să nu îl ințelegi pe Ștefan cel Mare strigând in izmene pe la porțile cetății? Cum să nu îi ințelegi muma atunci când vrea ca flăcăul său să fie cel mai bun? Nu e estetic și nici sănătos faptul că an de an începem privindu-i pe alții cum încă mai joacă fotbal în competițiile continentale. Insă ne rămane prezentul, incă o dată crud, necopt, plin de promisiuni, viabile acum, deșarte după. Doar prezentul.

Rolul trecutului este acela de a fi amintit. Si ne amintim în mod nefast de Steaua, de Dinamo, de Rapid, de Cluj și de cine se mai face că aleargă prin fotbalul mioritic. Ne amintim, și la inceput de an ne mințim că mai rău nu se poate. Asta pentru că ne izbim de prezent, iar in prezent nimic nu se intâmplă. Ăsta e cel mai bun lucru. Pentru că atunci când va incepe să se intâmple, vom incepe iar să ne dăm cu fruntea de pragul de sus al disperării, în timp ce strigăm ” Hai Steaua”, “Forza Dinamo” sau ” Hoții de la CFR”.
.
Obisnuiți cu eșecurile, ne-am încărcat încă o dată prezentul cu iluzii. Deșarte sau necesare? Ambele? Până când ne vom da seama, să profităm de avansul tehnologiei și să privim cum rotațiile de lot au efectul scontat la Manchester sau Barcelona. Ce să ne mai hârâim pe noi? Suntem una cu pamântul, în fotbal la fel ca in restul. Doar suntem români. 20 de ani ce au trecut de la revoluția din 89 și noi ne-am scremut să facem ceva. Ne-am tot scremut până a venit criza, asta ca să avem motiv să zicem că "de aia".