Romanian Idol

“Recentul Barcelona - Atletico Madrid s-a jucat in condițiile in care trecuse ceva vreme de cand nu se mai discutase atât de o rivalitate particulară care sa merite atâtea pariuri și grade de comparații. Messi sau Aguero? Așa cum în cele mai celebre istorii din Vestul sălbatic se ajungea la inevitabilele dueluri dintre cei mai rapizi pistolari, meciul dintre Barcelona și Atletico era predestinat pentru a fi scena finală a tirului final dintre Messi și Kun Aguero. Episodul de sâmbătă nu a fost însă decât începutul unui lung serial al cărui deznodământ nu îl vor dezvălui decât statisticile de peste aproximativ zece ani.”
.
Ce jucători are Argentina! Exclamație tot mai des întâlnită. La nivel mondial, în presă sau în rândul microbiștilor. “Printr-un capricios carambol al destinului cei doi tineri fotbalisti argentinieni personifică fiecare în stil propriu spiritul unui alt argentinian minune, Diego Armando Maradona.”
.
Întorcându-ne privirea către fotbalul românesc, observăm, nu fără amărăciune, că Nicolae Dobrin și Gică Hagi sunt săraci la capitolul moștenitori. Încercând să extragi măcar un nume care să poate duce in spate crucea purtată de cei doi oameni care iși dispută până în prezent titlul de cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor te alegi cu un buchet de baloane bine umflate cu aer. Iar ele au aparut, s-a dovedit ca nemeritat, ca puncte singulare, dătătoare de speranță la un moment dat, într-un spațiu destinat exclusiv geniilor. Rând pe rând nume ca Pancu, Luțu, Adrian Ilie sau Mutu ( doar câțiva din lunga lista a fotbaliștilor care au avut intr-un moment sau altul pretenția de a se lua la trântă cu istoria ) nu au reușit să sară peste ștacheta ridicată amețitor de sus de Gică Hagi. Asta în ciuda faptului că i-au fost contemporani și au apărut în fotbalul românesc având drept bază erupții de formă ce le dădeau dreptul la cele trei încercări de a sări mai sus decât Gică.
.
Mai mult. Am ajuns într-un punct în care cel mai bun jucător din campionatul românesc este( probabil o premieră) un jucător străin, în speță argentinianul Culio, iar singurul său concurent serios este un alt jucător străin și anume Dubarbier.
.
Privind cu un ochi spre Argentina, via Primera Division, cum își savurează dulcele moment în care doi dintre tinerii săi fotbaliști își dispută, cu permisiunea lui Cristiano Ronaldo, titlul de cel mai bun fotbalist al planetei, iar cu celalalt ochi spre nationale precum cea a Spaniei care îl are printre cei mai buni oameni ai săi pe brazilianul naturalizat, Marco Senna ( Villareal ) sau cea a Germaniei cam ce are mai bun de la vecinii polonezi, poate că a venit timpul sa zgândărim orgoliul fotbaliștilor români cu câteva naționalizări. Nume ca Tony sau Culio, paradoxal sau nu, pot da un șut în fundul blazaților fotbaliști români. Și cum orice șut în fund este echivalentul unui pas înainte, nu ar fi rău să se sune alarma.
.
Pasajele incadrate intre ghilimele sunt extrase dintr-un articol aparut recent in editia tiparita a ziarului sportiv spaniol Marca.