Câte amintiri îţi poate trezi o fotografie? Priveşti fotografia şi îţi aduce aminte de fotbalul adevărat, cel pe care acum îl visezi doar, în realitate negăsind nimic altceva decât un surogat de lux. Îţi reîmprospătează în memorie primul tău meci văzut pe stadion, cu o prea mică vârstă pentru a îţi aduce aminte anul însă suficientă pentru a îţi aminti nume ca Balaur sau Cramer, pentru a îţi aminti tabela aceea electronică, ştirbă de leduri, agăţată pe unul din gardurile stadionului din Crâng şi seminţele de bostan, alea de păreau multe și mari in acele pahare de lemn insa odată ajunse în palma ta iți dezveleau sensul termenului infim. Îţi mai aduci aminte rezultatul, 2-0, deşi erau vremuri în care fotbalul privit cu iluzie era mult mai frumos decât cel privit cu rezultatul pe foaia de hârtie.
Priveşti fotografia şi simţi mirosul fotbalului adevărat, a fotbaliştilor adevăraţi şi a promisiunilor împlinite. Promisiuni făcute de Gică Popescu sau Belodedici şi ţinute de Raducioiu, Ilie Dumitrescu sau Hagi.
.
Ne-am schimbat. Am uitat drumul către stadioane. Sau ne-a fost prea lene să îl mai ţinem minte. E mai comod în fotoliu şi ne cade tavanul în cap o data cu lehamitea furnizorului de cablu. E vară şi în lipsă de orice alte subiecte ne centrăm pe valize, de parcă ar fi de vreun folos. Suntem nişte valize. Abia aştept să înceapă Olimpiada, să nu mai fiu nevoit să trec printre atâtea lucruri inutile. De parcă toate vorbele alea ar fi adevărate şi cineva intră în cele din urmă în puşcarie. Să ne facă una cu pământul chinezii, americanii şi ruşii, însă măcar ştiu că am ieşit din valiză. Şi toate astea au pornit de la o fotografie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu