Ocupat cu “a fi român”

" Priviţi-i, priviţi-vă. Strigând, încurajându-şi naţionala, ţara, sărutând tricoul tricolor, cântând, îmbrăţişându-se unii pe alţii. Priviţi-le chipurile. Toţi uniţi sub acelaşi steag. Asta este. Este pasiunea provocată de fotbal. Îşi vor scuipa plămânii pentru a câştiga, totul pentru a câştiga. Ei sunt adevărata echipă, nu?"

Off .... ce minciună ! Minciună disecată în false frânturi de realism şi adevărate începuturi de dilemă: " Am pierdut trei puncte sau am câştigat unul?". Fascinaţia mioriticei bârfe atrage precum musca la ... pliciul lui Prigoană. Căpiţele de selecţioneri îşi sprijină reciproc variantele-minune pentru ca mai apoi să se scarpine, tot reciproc, cu câteva înjurături şi vreo câteva sute de grame de ironie second-hand. Constat cu amărăciune că până şi fotbalul este ticsit cu E-uri, elemente menite să provoace o tristă şi totodată surprinzătoare dependenţă. Tristă în cazul în care nu pui stop viciului. Mă adresez acum, aici, unora dintre vecinii mei de pe
Mysport ( Tu sau Voi, sunteţi doar exemple, no offense ) şi multora dintre cei care aţi opinat şi aţi considerat că ar fi mai bine ca în mijlocul unui turneu final la care ne calificăm după o pauză de opt ani, să râgâim cu ardoare şi patos ideile cacofonice ale unui fals patriotism posedat de afinităţi devenite absurde şi ridicole în aceste zile.

Ştiu mulţi care abia aşteaptă ca naţionala să calce în străchini şi să râgâie satisfăcuţi acel "Am zis eu!". O întrebare este totuşi şi pentru voi: Ştiţi ce înseamnă să duci pe umerii tăi speranţele unei ţări întregi? Probabil că nu veţi şti niciodată.