S.F-URILE FOTBALULUI : JUCATI FOTBAL

S-a întâmplat într-o comună mică, loc în care "mega-edilii" comunişti s-au gândit că ar fi estetic să arunce câteva zeci de blocuri ale căror calorifere nu au fost niciodată încălzite. Îţi poţi da seama de asta după pereţii frumoaselor opere arhitectonice făcuţi şvaiţer de găuri înnegrite de fum prin care ţăşnesc strident burlane de tablă , după balcoanele închise cu ajutorul improvizaţiilor din şipci de lemn sau în cel mai bun caz din geamuri de autobuze casate. Peisaj tipic pentru comunele-mutant inventate de "multilateralii dezvoltaţi".

În dispensarul localităţii, doctorul Viorel Şontorogul se adresa unei doamne din înalta societate a locului, familie bună, cu o Dacie SuperNova în faţa porţii mari de fier forjat, pe care erau sudate floricele de fier-beton desenate de un muncitor mult prea plictisit de munca la oraş în combinat.
- Liniştiţi-vă doamnă şi încercaţi să îmi explicaţi încă o dată, rar, pentru a vă putea înţelege. Coana Amelina, sorbi o gură din vasul de apă oferit de doctor şi reîncepu halucinanta isorisire.
Eminentul medic, ajuns în acel loc doar pentru că hormonii tinereţii sale au fost mai zburdalnici decât autocontrolul, iar acum se vedea nevoit a creşte boboci de raţă şi pui de găină alături de frumoasa sa familie compusă din trei copii şi o nevastă care la vârsta majoratului a vrut să încerce marea cu sarea prin facultăţile capitalei.
- Pe scurt dom" doctor. Fiul meu vrea să fie minge de fotbal, nu ştiu ce să mai fac cu el, aşa că am venit la dumneavoastră. Sunteţi ultima mea speranţă în a remedia lucrurile.
- Doamnă, vă rog respectuos să mă iertaţi, însă ceea ce spuneţi dumneavoastră este total lipsit de sens şi logică, atât timp cât copilul dumneavoastră nu este nebun de legat. Însă doctorul realiză în secundele următoare că nu va uita niciodată momentul în care a cunoscut-o pe coana Amelina Mardaroi, în acea consultaţie oferită în dispensarul comunei 30 Februarie.
Doamna cu fundul mare din faţa sa, se ridică de pe scaun şi trase fermoarul genţii pe care o lăsase lângă uşă în momentul în care intrase în cabinet.
-Vedeţi domnule doctor? Loviniciu vrea să fie minge. Minge de fotbal! spuse femeia în timp ce pe parchetul îngrijit al camerei îşi făcea apariţia o sferă albă pe care erau pliate hexagoane negre. Avea ochi, pierduse nasul şi urechile, însă păstra gura şi două mâini care puteau fi distinse pe fiecare latură a ceea ce înainte fusese un copil. Abia se putea deplasa, susţinut fiind de ceea ce se doreau a fi rămăşiţele a două picioare.
Prima reacţie a bietului doctor a fost de a bea din vasul de apă oferit pacientei sale.Se răzgândi şi scoase dintr-un sertar al biroului o sticlă de whisky primită de la rudele aflate în străinătate şi înghiţi o gură zdravănă. Whisky-ul sec l-a făcut să îşi dea seama că nu este un vis ceea ce i se întâmplă. O privi din nou pe femeia din faţa sa, îl privi din nou pe copilul acestei femei, mingea sau ce minunăţie o mai fi fost acel lucru şi nu putu decât să exclame:
- Să moară mama ! Aşa ceva nu am mai văzut !
De jos, de pe parchet, mingea îl salută :
-Bună ziua doctore !
Întinse mâna şi atinse copilul. Sau mingea. Piele de calitate, cusătură de calitate.Numai în transmisiunile din Champions League mai văzuse aşa ceva. Îşi reţinu instictul de a şuta în balon, însă puştiul nu era prost şi îi spuse :
- Şutează dom" doctor, şutează. Este lucrul care îmi place cel mai mult.
Realiză imediat că în faţă avea un caz excepţional de mutaţie genetică :
-Doamnă, puştiule, puteţi conta pe ajutorul meu.
După îndelungi cercetări, după numeroase călătorii în ţară şi în străinătate,după eforturianimalice pentru a obţine accesul la arhivele secrete ale diferitelor instituţii, precum NASA, CIA, LPF sau FRF avea să descopere şi alte cazuri rare din aceaşi gamă a incredibilului: o fetiţă-rachetă de tenis în Iaşi-ul anilor 70, un băieţel- manuşă de box într-un sat la nord de Cluj prin anii 50 şi gemenii transformaţi în buturile unei porţi de handbal undeva într-una din sălile de sport construite la normă după revoluţie. Însă nimic despre copilul-minge.

Ajunse tocmai la Oxford acolo unde avea să i se explice că nu era cale de întoarcere pentru pacientul său, atât timp cât dorinţa sa de a se transforma în minge nu putea fi reprimată, ceva ce doctorul excluse din start. Ştia că procesul se completează la pubertate aşa că nu mai era cale de întoarcere. La 17 ani puştiul va fi o minge în toată regula.

Aşa a şi fost. Patru ani după, Loviniciu era o minge de fotbal. Şi ar fi fost o minge fericită care ar fi adus bucurie verilor săi şi amicilor lor care îl şutau pe terenul de fotbal al şcolii, dacă Teofil Întregul, bun jurnalist, însă pevers la caracter, nu şi-ar fi trădat propria soţie, mătuşă a lui Loviniciu-mingea, după ce această îi povesti toată istoria cu ocazia unei vizite la rudele de la ţară.
- Of, ce nenorocire ! Atât avea să spune unchiul-gazetar.

Teofil se întoarse la oraş şi la slujba sa, după ce în prealabil vorbise ore întregi cu nepotul-minge, îi făcu chiar o fotografie. Fotografie care avea să ajungă pe prima pagină a unui ziar naţional numit Foaia Sporturilor.

Oră blestemată.

Doctorului avea să îi scape pacientul din mâini. Pacientul vieţii sale. Fără apărare în faţa presei sportive, inocenta mingea se aruncă în braţele faimei şi a celebrităţii, transformându-se într-un produs mediatic fără să realizeze daunele irecuperabile pe care avea să le sufere.
Nici bine intrat in show-ul mediatic, semna un contract cu o mega-companie care îl transforma în slogan pentru ceea ce avea să fie una dintre cele mai succes campanii publicitare ale tuturor timpurilor numită " Cât de mult iubeşti fotbalul".Panouri imense cu mingea-copil în prim-plan puteau fi zărite pe faţadele impunătoare clădiri din Capitală. Loviniciu era mândru de el. Era un simbol. Poza lui, de dimensiuni gigantice trona peste ferestrele imense de la Casa Fotbalului.Se putea mai mult? Televiziunile se băteau pentru exclusivităţile cu el.Se vehiculau sume impresionante. Sute de milioane. Unul dintre cei mai vestiţi oameni de presă sportivă propuse ca Loviniciu să fie balonul oficial al tuturor competiţiilor oficiale de fotbal disputate în România. Şi aşas-a întâmplat. Ce nenorocire !
-Nu face asta. Hai să plecăm din România ! îl rugau coana Amelina şi doctorul. Însă Loviniciu nu îi băga în seamă. Devenise mult prea important. Haina de hexagoane o aruncase. Acum îşi cumpărase una strălucitoare, făcută din stele. Ziua cea mai fericită a vieţii sale. Era aşezat pe punctul de var de la mijlocul terenului. Se juca finala campionatului.Se juca titlul şi el era acolo. Lovitura de începere o dădea chiar preşedintele ţării.De fapt aveau să mai fie vreo câteva lovituri de începere. Preşedinţi de ligă, de federaţie, maeştri ai transhumanţei, doctori în fabricarea kurtoş-kolac-ului, toţi îşi doreau să îl şuteze. În el. În balonul minune.
22 de jucători, 11 de la Steaua, 11 de la Cluj cel cu locomotiva, zeci de mii de spectatori în tribune, milioane în faţa televizoarelor, nea Eugen tatăl ascultând la radio pe băncuţa din curte blestemându-şi zilele, iar Loviniciu mai fericit ca oricând. România întreagă depindea de el, el care zbura din gheata lui Semedo în mănuşile lui Zapata, din dreptul lui Dică în capul lui Goian, din panourile publicitare în colţul careului mic, iar de acolo spre Trică. Şi tot aşa până în minutul 91, moment în care arbitrul a decis să îi dea un curs nou vieţii lui Loviniciu. Ce mulţumit a fost aşezat fiind pe punctul de penalty ! Ce mulţumit a fost în clipa în care Bănel l-a izbit în plin, zburând către poarta clujeană, simţind toată suflarea stelistă în spatele său împingându-l şi jumătate de Ardeal oftând trist pentru un gol cântat deja. Bănuia vuietul: GOOOOOOLLL!!! Închise ochii .... şi ce buşitură şi-a luat exact în încheitura barelor!!! Ardealul răsufla uşurat, dinamoviştii la fel, rapidiştii şi ei. Celeilalte jumătate de Românii îi venise rândul la coada deznădejdii.
Loviniciu se gândi :
-Faza asta merită să se termine în gol.
Avea să fie. Din încheietura barelor mingea-mutant luă o traiectorie ciudată spre linia porţii acolo unde cu ajutorul unei piedici artistic executate, se rostogoli spre plasa cu pătrăţele ce îi ţinea loc de balsam după atâtea lovituri încasate. Arbitrul a validat golul, iar partida s-a terminat 1-0. Ce a urmat ?

"Magica minge stelistă" titra Foaia Sporturilor, " CFR a meritat victoria, însă arbitrul şi Loviniciu au fost de altă părere" scria AntiSport, "Minge blestemată" apărea pe prima pagină a Binoclului de Cluj. Titlul s-a ducea în Ghencea iar în Cluj începea o inumană campanie împotriva mingii-mutant. În comuna uitată de lume până la apariţia lui Loviniciu, doctorului i-au fost arse casa, grajdurile, câmpurile pe care avea răsaduri de roşii şi castraveţi. Casa coanei Amelina a fost atacată de un grup de naţionalişti români în urma cărora nu a fost descoperit drept indiciu decât un steag maghiar. Când nea Eugen s-a îmbolnăvit şi la puţin timp după deceda, Loviniciu a încercat să se sinucidă aruncându-se sub roţile unui tractor. Era prea plin de aere şi nu a reuşit însă avea să ricoşeze în remorca plină cu bălegar de oaie a tractorului şi de atunci nu s-a mai ştiut niciodată nimic despre el.

Într-o după amiază de primăvară au fost găsite rămăşiţele sale, nişte petece înnegrite de jeg îmbibate în zeama unei gropi de gunoi de la marginea unui oraş din provincie.La funeraliile sale au participat milioane de oameni, fără replică în faţa tragediei, muţi de durere, lipsiţi de reacţie. Pe un deal din spatele cimitirului, plângând de tremurau hexagoanele pe ele, un grup de baloane scriau pe panglicile unei coroane :

" Odihnească-se în pace cel ce ne-a luminat viitorul . Respect etern"

SEMNATARI: Balonul meciului Steaua-FC Vaslui, CFR Cluj - Rapid şi un grup de prieteni căre preferă să rămână în anonimat.

Morală :Nici mingile nu mai sunt ceea ce erau odată.