A avut o copilărie fericită, a fost un bun elev şi mereu a avut un vis, acela ca într-o zi, să joace cu selecţionata Italiei. Fiu şi nepot de fotbalist, a fost remarcat printre jucătorii modestei Spal de Ferrara, primul său club. Avea doar 17 ani şi în spatele unui corp fragil se ascundea o spectaculoasă capacitate de a face ordine în mijlocul terenului. Acel puşti se remarca, un excelent control al tacticii şi un simţ militar, riguros al jocului. Nu avea în picioare artă, nu era un virtuoz al driblingului şi nici nu prea apărea prin careurile adverse , însă manevra aproape perfect tempoul partidelor şi făcea parte din categoria jucătorilor care străluceau în "sala maşinilor" Salahor. Suficiente garanţii pentru ca o echipă mare din serie A, Roma, să sune la uşa sa. Anul 1967 şi deja pusese mâna pe un post de titular în echipa romană. A jucat pentru Roma 62 de meciuri şi a marcat de 11 ori , cifră deloc nesimnicativă pentru un mijlocaş de genul său. Viaţa avea să i se schimbe în 1970. Juventus Torino deţinea excelente referinţe despre el şi Roma a fost de acord cu transferul lui după dure negocieri cu familia Agnelli, patronii celor de La Vecchia Signora. Acolo, impunându-şi disciplina militară în centrul terenului, avea să joace şase ani, soldaţi cu 165 de meciuri jucate în tricoul bianconerro. Aportul său a fost crucial în cucerirea celor trei titluri de scudetto de către Juve, 1972, 1973, 1975. Acolo s-a ales cu apelativul "Arhitectul". S-a catapultat datorită prestaţiilor sale la marele Milan, unde avea să câştige un alt scudetto şi o cupă a Italiei, pentru ca după toată această faraonică muncă, visul să i se îndeplinească. Avea să fie chemat pentru a apăra tricoul selecţionatei naţionale.
Şi aşa ajungem , în 1973, un friguros 14 decembrie, iar numele acelui posac fotbalist crescut în Pieris ( locul său de naştere, 18 iunie 1946 )avea să rămână încrustat cu litere de aur în cârţile istorie fotbalului. În acea după-amiază se înfruntau pe miticul stadion Wembley, doi mastodonţi, Italia şi Anglia. Italienii nu câştigaseră niciodată în faţa englezilor în toată istoria lor fotbalistică. Fuseseră surclasaţi clar, pierduseră la limită, fuseseră eliminaţi de la Europene de către aceştia, nu îi învinseseră nici măcar în amicale. A fost să fie însă în acel 14 decembrie. Mai erau de jucat doar 5 minute din meci şi Italia avea să învingă blestemul englez. Tabela de marcaj arăta o nemişcată egalitate la zero în momentul în care Giorgio Chinaglia, un fost mare atacant al celor de la Lazio, a ajuns singur în faţa legendarului portar englez Peter Shilton. Shilton a reuşit însă să respingă şutul italianului şi publicul englez răsufla uşurat. A apărut însă, "Arhitectul". Era acolo, bine plasat şi nu a iertat. A împins mingea în poartă înscriind astfel un gol echivalent cu o victorie istorică.O victorie celebrată în Italia de parcă s-ar fi câştigat titlul mondial. În acea noapte " Arhitectul italian" destrămase iluziile englezilor, care îşi plângea neconsolaţi umilinţa. Acel gol profanase un templu sacru al fotbalului, aşa cum era Wembleyul. Acel adolescent care făcuse toată Italia să iasă pe străzi şi deprimase o insulă întreagă, se numea Fabio Capello.
Miercuri seară, 6 februarie 2008, aproape 35 de ani mai târziu, Fabio Capello le-a redat englezilor bucuria furată cu decenii în urmă.A fost doar un amical, câştigat în faţa Elveţiei cu scorul de 2-1, însă printr-un paradox al destinului, acel puştiu care întristase o ţară întreagă în urmă cu 35 de ani, le-a readus fanilor englezi speranţa pierdută o dată cu pierderea calificării la Euro 2008. God Save a Fabio Capello.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu