CEI CARE PLATESC MEREU

România fotbalistică este în stand-by, asta în timp ce Europa Occidentală trăieşte cu fervoare începutul noului an. Suntem obligaţi să plătim astfel tribut capriciilor naturii şi proastei infrastructuri. Doar piaţa transferurilor, majoritatea dintre ele ratate, mai face clăbuci prin peisajul destul de anost al plaiurilor mioritice. Normal să îţi lipsească fotbalul.Pentru că în cele din urmă, fotbalul este fenomenul care mişcă cele mai mari mase de oameni. Şi vorbind de fotbal, îmi amintesc de o anecdotă ce îşi are originile în Campionatul Mondial din 1986. Argentina luase avantaj pe tabela de marcaj şi începând din acel moment s-a pus să îl apere. S-a ajuns în pauza dintre reprize, iar Maradona a intrat furios în vestiar şi spune legenda, a început să îi reproşeze antrenorului ” Poţi să aplici toate tacticile pe care le vrei, spre înainte, nu să dăm înapoi “. Nu l-a contrazis nimeni. Însă era începutul unei epoci în care fotbalistul începea să piardă putere în faţa antrenorilor iar acel episod avea o valoare simbolică : fotbalul recuperându-şi glasul.

=

Anecdota nu pretindea a fi un precedent.Din contră, cred că pe durata unei partide de fotbal, cuvântul antrenorului este lege. Asta pentru că mereu antrenorii sunt victimele.Bătăliile fotbalistice sunt foarte personale, pentru ca mai mereu victimele înfrângerilor nu sunt războinicii-jucători (ca să folosim un topic becalian ) , ci generalii ( antrenorii ), iar dacă punem nume proprii acestei chestiuni, vom vedea că antrenorul este personajul cel mai solitar din structura unui club, în momentul în care este nevoie să se gestioneze un conflict şi fără îndoială cel care trebuie să fie cel mai generos cu laudele atunci când apar succesele. Este de ajuns să ne oprim în curtea cluburilor unde criza a devenit o modă, pentru a verifica faptul pe care l-au avut rezultatele asupra unor antrenori ca Mircea Rednic sau Walter Zenga la Dinamo, criză care este de fapt administrativă, nu tehnică. Să ne reorientăm către Steaua, acolo unde toţi antrenorii ultimelor sezoane au plătit tribut aurorei boreale care a băgat în ceaţă loja principală de pe Ghencea.Plictiseala rezultată din ejectarea atâtor antrenori,a fosr redirecţionată pentru puţin timp către jucători.Greşit sau nu, timpul o va spune, însă cifrele seci arată o logică strâmbă a conducătorilor stelişti, din moment ce pui pe liber unul dintre cei mai prolifici jucători ai echipei, în speţă Zaharia. Comparăm respectivele cazuri cu cele ale lui Ioan Andone la Cluj şi Mircea Rednic, reîncărcat în Giuleşti, ambii savurând de vremuri fericite pentru echipele lor şi în acelaşi timp făcând eforturi de înaltă diplomaţie în propriile declaraţii, în încercarea de a distribui meritele, între jucători, conducători şi chiar cel responsabil cu parcela de gazon.

=

Putem observa deci, că timpurile de pace sunt responsabilitate colectivă, iar cele de război, în marea lor majoritatea, compromit doar antrenorul. Este o stupiditate, dacă se poate califica aşa, însă aşa funcţionează lucrurile în emotiva lume a fotbalului. De la primul microbist până la ultimul ziarist, de la conducător la jucător,, toţi suntem complici la această perversiune. Nu mai contează că primul contribuie de cele mai multe ori, doar cu insulte, sau că ultimul doar punând paie pe foc. Cu toţii, decretăm injustiţia. ” Demisia”,”şuturi prin tribune” “cronici ce desfiinţează”….sunt probe irefutabile în faţa unui juriu care taie cu bisturiul tocit.

=

De multe ori, antrenorii par aroganţi sau capricioşi, însă este un drept pe care l-au câştigat, asta pentru că sunt unicii care ştiu că vor cădea primii pe câmpul de război, iar singurul lucru pe care îl pot face este acela de a îşi alege singuri modul în care să moară.Puţin lipseşte,
şi se întoarce plutonul de execuţie în Liga românească.Până atunci să luăm ca exemplu cazul lui Rafa Benitez, cel al cărui credit câştigat cu Liverpool în finala contra Milanului de la Insanbul, începe să se cam termine.

=