OMUL CU FOTOGRAFIA

Era prima zi de practică pentru tânărul psihiatru care cu diploma recent obţinută şi o recomandare în mână,ajunsese în acel loc al speranţelor pierdute.Avea multă carte,însă puţină “stradă”.Zero experienţă.Tranzita coridoarele lungi acompaniat de director şi între întrebări,răspunsuri sau comentarii ajunseseră în grădină,un loc calm unde toţi obişuiau să mearga către nicăieri.Tânărului îi atrase atenţia un om trecut prin ceva decenii de viaţă, aşezat sub un copac ce fixa nostalgic o fotografie alb-negru ţinută pe genunchi.Se întoarse către director şi îi ceru informaţii despre “caz”.Cu un zâmbet perfid,directorul îl bătu cu compasiune pe spate,îi spuse că e timpul să se pună pe treabă şi îl lăsă singur.Înţelese aluzia şi se aşeză calm lângă omul cu fotografia.
=
- Hei,cum merge treaba?-La mine?Cu mine vorbeşti?Merge fenomenal.-Eşti de mult timp aici?-Da,cred că da.
=
Nu găsea întrebarea potrivită care să declanşeze o conversaţie din care să tragă un diagnostic.Totul părea în regulă cu acel om.Ziua următoare se întoarse în grădină iar imaginea era identică.Copacul,omul,fotografia şi acel aer proaspăt.De această dată fu surprins,el era cel interogat:
=
-Vă place fotbalul doctore?-Fotbalul?Da,este un sport frumos.-Un sport frumos?-atacă din nou.Este o pasiune doctore,o pasiune,înţelegi? ….Şi începu să povestească o istorie începută înainte de război,prin 1921.O poveste despre,spunea el,prima echipă românească ajunsă în sferturi de Cupa Campionilor,despre prima echipă româneascăajunsă în semifinale de Cupa Uefa,despre prima echipă românească ce avea avea să elimine echipe din Anglia sau Germania,despre prima echipă românească ce avea să participe zece ani consecutivi în cupele europene.
=
Omul scoase din buzunarul de la piept o fotografia îngălbenită de timp.Se vedea că fusese de multe ori mototolită şi reîndreptată.-Păstrează asta amice,ţi-o dăruiesc şi atunci când ai să te mai uiţi la ea,imaginează-ţi că ai în spate corul format din zeci de mii de oameni,plini de veselie,fericiţi,aşa cum eram şi eu odată.
După câteva momente de linişte gravă,tânărul doctor spuse:-E grav ce se întâmplă cu tine.Grav pentru că nu există explicaţie logică.-În fiecare zi înveţi câte ceva doctore,încercă să îi explice omul cu fotografia.Şi cu un surăs resemnat,îi spuse:Sunt pasiuni inexplicabile înţelegi?Pasiuni care însămâţează euforie,depresie,nebunie,bucurie,pasiuni care vin odată ce eşti legat pe viaţă de culorile unei echipe.E ceva ce nu se tratează şi care pur şi simplu asta este,o pasiune inexplicabilă.Nu ştiu cum am ajuns aici,însă ştiu că am fost fericit.De aceea am păstrat fotografia.Am sperat că voi face rost de alta mai nouă,însă timpul a trecut şi nimic.Îţi dăruiesc fotografia veche,poate că tu ai să te pricepi să dezlegi misterul.
=
Doctorul plecă îngândurat,iar a doua zi pe masa directorului zăcea,ceva ce el prevăzuse,o demisie scrisă scurt din câteva cuvinte.”E prea greu pentru mine aici”.Iar lângă demisie o fotografie.